Mama lui Zoe a folosit acest tobogan pentru a o învăța pe aceasta să se târască, iar acum dorește să îl doneze unui alt copil. Pentru detalii vă rugăm să ne contactați pe adresa: contact@maratamaria.ro.
Toboganul a fost construit după schița lui Glenn Doman din cartea What to do about your brain injured child, iar dimensiunile au fost adaptate pentru a se potrivi unui bebeluș de la naștere până la vârsta de aproximativ 1 an și jumătate. Toboganul este dublat cu burete pentru a evita lovirile. Scopul lui este acela de a-l ajuta pe bebeluș să învețe să se târască pe burtică (army crawl).
Planul înclinat poate fi folosit de foarte devreme; unii părinți au început să îl folosească după ce bebelușul a împlinit 1 lună.
Bebelușul trebuie așezat pe tobogan de mai multe ori pe zi, inițial în poziția orizontală, iar apoi înclinat treptat până la unghiul la care, dacă ar face cea mai mică mișcare, ar înainta în jos. În timp ce se află pe tobogan, părinții îl pot mângâia sau încuraja pe copil să coboare, sau îi pot pune o mână în dreptul unui picioruș, ca să îl ajute; iar dacă se împotmolește în vreo mânuță prinsă sub el trebuie repoziționat. În timp, copilul va învață că dacă se mișcă, atunci poate înainta. Și aceasta este o lecție foarte importantă.
De ce este importantă târârea pe burtă?
Ce se câștigă prin târâre și de ce au nevoie bebelușii de această primă formă esențială de locomoție
Târârea pe burtă (army crawl) este importantă din mai multe motive.
Ochii copiilor învață să focalizeze și să conveargă împreună pe obiectele apropiate, o abilitate necesară la orice, de la citit și până la perceperea adâncimii (vederea tridimensională). Prin feedbackul pe care îl primește întregul corp când se mișcă pe podea împotriva frecării, copilul învață care este poziția trunchiului, a brațelor și picioarelor, a tălpilor și a mâinilor sale.
Proprioicepția, capacitatea de a ști unde se află corpul în spațiu, se bazează pe aceste mesaje timpurii cu informații tactile primite atunci când corpul se află în contact cu podeaua și pe faptul că fiecare mișcare este simțită prin intermediul acestui contact. Copilul învață că are două picioare, două brațe, două tălpi și două mâini, pentru că le poate simți mișcându-se pe podea.
Târâtul angrenează de fapt toți mușchii din corp, de la bolta piciorului până la mușchii abdominali și ai gâtului, toți cei care sunt utilizați în procesul înaintării corpului de-a lungul podelei. Mușchii brațelor, ai pieptului și ai spatelui sunt folosiți pentru a trage brațele și mai apoi tot corpul înainte. Atunci când piciorul este în mișcare, sunt antrenați cvadricepșii, mușchii șoldului și bicepșii femurali. Asta înseamnă sport adevărat!
Cu târâtul pe podea începe copilul să învețe să își coordoneze mișcările.
Fie ca descoperă de unul singur mișcarea în patern încrucișat (cross pattern) sau o învață cu ajutorul părinților, pentru el, acesta este începutul acelei mișcări de bază a brațului drept și a piciorului stâng, a brațului stâng și a piciorului drept – mișcare pe care o va folosi ca să meargă și să alerge, să urce scările și să se cațere pe munți. Atunci când copilul învață asta exersând târâtul pe burtă, el primește toate informațiile tactile folositoare prin intermediul membrelor și trunchiului, punând astfel o bază solidă pentru formele mai avansate de mobilitate.
Prin intermediul târâtului la copii se dezvoltă de asemenea o altă trăsatură fizică crucială – musculatura dezvoltată echilibrat. Mișcarea de târâre este una de flexie și extensie a brațelor și picioarelor, împingere și tragere folosind mușchii flexori, apoi pe cei extensori. Una dintre problemele cu care se confruntă mulți părinți ai copiilor cu dizabilități este că sunt sfătuiți adesea să înceapă cu întărirea trunchiului copilului și a tonusului prin așezarea lui în șezut, deoarece slăbiciunea trunchiului și tonusul scăzut ar crea de fapt probleme în procesele de târâre și mers. Dacă statul în șezut ar fi cel mai bun lucru pentru dezvoltarea trunchiului, orice adult ar avea un spate puternic și mușchi abdominali excelenți. Însă nu statul în șezut dezvoltă trunchiul la copii, ci târâtul și mersul de-a bușilea. Copiii nu ar trebui să stea în șezut singuri până când nu sunt capabili să se pună fără ajutorul părinților în acestă poziție, ceea ce se întamplă de obicei după ce au învățat să se târască pe burtică și să meargă de-a bușilea.
Un alt aspect foarte important al târâtului implică asimilarea informației senzoriale. Târâtul furnizează creierului probabil cea mai bună informație senzorială integrată de care un copil va avea parte vreodată. Procesul de târâre trimite către creier simultan informații de la toți receptorii tactili și proprioceptivi, de la receptorii de suprafață și cei de profunzime și de la receptorii proprioceptivi din articulații. Iar creierul nu numai ca primește aceste informații, ci le primește simultan, prin mișcarea brațului drept și a piciorului stâng și a brațului stâng și a piciorului drept. Asta însemnă o foarte puternică integrare senzorială a informației.
De aceea salturile peste etape și remediile rapide pot crea repercursiuni mai târziu. Un copil care nu s-a târât poate avea de exemplu probleme de limbaj, sau de coordonare- când învață un nou sport de exemplu. Pentru copiii cu nevoi speciale este cu atât mai important să facă lucrurile corect de la început, reducând astfel miile de ore de kinetoterapie și terapie ocupațională necesare depășirii problemelor cauzate adesea de saltul peste etapele cruciale ale dezvoltării.
Sursa informațiilor: fragmente din Robert J. Doman Jr., Ellen R. Doman- National Association for Child Development
(http://dsdaytoday.blogspot.ro/2011/04/milestones-crawling.html)
Pe aceasta tema puteți citi și aici:
https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/2015/10/04/de-ce-trebuie-un-bebelus-sa-se-tarasca-pe-burta/
Sorry, the comment form is closed at this time.