Despre “butonul de învățare” și 2 sesiuni Feldenkrais

În perioada 24.09- 06.10. 2015 am organizat alte 2 sesiuni de terapie prin Metoda Feldenkrais la București, susținute de terapeutul Sophie Dingemans din Paris.
De aceste sesiuni au beneficiat 10 copii cu vârste cuprinse intre 9 luni și 13 ani, cu diferite nevoi speciale.

În cadrul lecțiilor Feldenkrais se urmărește ca “elevul” să învețe- fie să invete să-și organizeze mai bine miscarile, fie să se exprime mai ușor sau să-și gestioneze emoțiile. Indiferent pe ce plan se desfasoara procesul de invatare (motric, cognitiv, comportamental sau emoțional) lecțiile Feldenkrais urmăresc ca pacientul să intre într-o anumită stare de invatare, sau să aibă “butonul de invatare” deschis.

“Butonul sau întrerupătorul de învățare” este o metaforă pentru a descrie capacitatea creierului în orice moment dat de a fi setat pe învațare sau nu.
Adesea în cadrul ședintelor de terapie clasică atenția se concentrează pe limitările copilului, pierzând din vedere întregul și potențialul general al copilului. Acesta ajunge să experimenteze doar propria lui limitare și eșecul – neputința de a îndeplini o anumită acțiune. Și cine ar vrea să eșueze iar și iar? În acest stadiu, “butonul de învațare” al copilului este închis. Orice am face, el nu mai este capabil de învățare, fiind prins în capcana propriului eșec.

Este foarte important atât pentru terapeuți cât și pentru părinți să recunoasca această stare la copil. Când copilul experimentează durerea, disconfortul, plictiseala, oboseala – care vin adesea odată cu terapiile care forțează corpul, sau prin numărul infinit de repetări facute fără a acorda atenție copilului – atunci butonul de învățare este închis. Copilul nu-și dorește decât să scape. Si este foarte probabil ca toata munca sa fie in zadar.

Un copil va învăța și va avea butonul “deschis” când este implicat în ceea ce face, când i se stârnește interesul, când îi sunt validate reacțiile și suntem într-o permanentă comunicare cu el. Dacă îl vom manevra ignorându-l, îl vom forța să repete exerciții pe care nu le înțelege si îi vom scoate în evidență neputința, atunci butonul lui de învățare va fi închis.

Calitatea contactului pe care terapeutul sau parintele îl are cu copilul este esențială. Cu cât comunicarea si implicarea ambelor părți este mai mare, cu atât copilul va acumula mai mult. Orele de terapie reprezintă locul în care se desfășoară învățarea și sunt definite de ceea ce copilul reușește să învețe. Dar el invata tot timpul în viața de zi cu zi. Invata din felul în care i se vorbește, din felul în care este ridicat din pat, este hranit sau mângâiat. Cu cât un copil este mai puțin independent sau mai sever afectat, cu atât el are mai multă nevoie de a fi implicat în tot ceea ce se întâmpla in jurul lui. Are nevoie să fie în “starea de invatare”.

Atingeti copilul de așa manieră încât să îl faceti conștient de el însuși și observati dacă acest lucru se întâmplă sau nu. Ajustati ceea ce faceti cu el (fie ca este vorba de terapie, va jucati, îl schimbati sau îl ajutati sa manance) până când simțiti că ați atins acel “sentiment de învățare” și copilul dobândește mai multă autodeterminare sa coopereze la ceea ce faceti. Numai în acest mod el va profita la maxim de potențialul de invatare al creieului sau!